rahat intre biscuiti, preluare din coffee break

Coffee Break ii o revista pe care o citeam cu mult interes acum un an. O gaseam de regula la Casa Eliad sau la cafeaneaua de la Kogalniceanu. Doar ca n-am mai gasit-o,pana vinerea asta, cand am dat de ea intr-un loc unde nu m-as fi asteptat,si anume la Springtime. Am rasfoit, si mi-a placut articolul pe care urmeaza sa-l postez, Rahat intre biscuiti si pe care domnisoara Bianca de la revista a fost draguta si mi l-a trimis,la rugamintea mea,desigur.

Mi-a placut,pentru ca.. de la o vreme,si eu am inceput sa fiu mai conservatoare cu lucrurile care imi plac, cum ar fi muzica sau filmele. Nu imi plac atitudini de genul "vezi filmul cutare",sau "asculta asta". Ascult ce imi place,cand imi place. Daca nu am chef sa ies, nu ies, desi..poate e egoist asta,pentru ca poate prietenul ala care te cheama,nu te cheama degeaba...Dar pana la urma,fiecare e resposabil pentru ceea ce e si ceea ce face.Iar daca nu cauti intre coarne pe x sau pe y,nu inseamna ca tii mai putin la el. Paler (da,ala care a scris carte cu pernoul),spunea ca e greu sa-ti dai seama unde sa tragi linie intre a fi amabil,a nu rani si a-ti expune parerile. Cam asa ii,si dupa mine

Rahat între biscuiţi


Sunt sclavul muzicii. Schimb muzica, îmi schimb stările. Noaptea nu mai am somn, ziua nu mai am viaţă, nimicul mă împăiază, timpul îşi bate joc de mine, eu îmi bat joc de el, schimbăm rolurile şi nimicul, ca un cârcel dureros, mă împăiază din nou. Când la final de conversaţie cineva îmi urează „o zi bună” sau „o seară plăcută” îmi sună inevitabil a înjurătură.
„O zi bună!”, „Du-te dracu şi tu!”...Ştii conversaţiile alea de complezenţă care se încheie cu un schimb de numere de telefon, de adrese de mail, pe care în timp ce le scrii te gândeşti că nu le vei folosi niciodată şi că le-ai luat degeaba? Sau „mai vorbim noi”, în timp ce gândul tău completează „sper că nu prea curând, eventual niciodată”. Oamenii fac din astea mereu. Recent, în timp ce o tipă îşi scria adresa de mail pe un bileţel, îmi venea să-i spun de ce faci asta când, la naiba, ştii că o faci degeaba, ştim cu toţii...Îmi venea atât de tare să-i spun încât m-am speriat că va sosi curând ziua în care nu mă voi mai putea stăpâni. Ziua în care părinţii mei vor fi rămas nişte proşti educatori, ziua în care chestiile astea mărunte şi stupide care fac din noi nişte bine-crescuţi, nişte prea-politicoşi-pentru-a-mai-fi-sinceri, le voi prinde din zbor şi le voi trimite înapoi celor care mi le adresează. Nu, nu-mi place melodia asta, e preferata ta dar mie nu-mi place, nu, nu o să caut filmul ăsta, e o porcărie de duzină, nu, nu ies astă seară, nu am chef, nu, nu mai vreau să aud cât eşti de obosit, cât ai muncit, ce ţi-ai mai cumpărat, nu, nu-ţi stă bine cu rochia asta şi da, eşti grasă!
De ce nu putem fi normali? De ce una gândim şi alta spunem, în numele unei false politeţi? Avem interese, nu? Nu ne place să fim singuri, ne place să fim minţiţi, amăgiţi. Ce n-am da pentru unul care să ştie să ne mintă cum trebuie! De ce luăm totul personal? Haha, de ce nu? Nu suntem noi buricul pământului? Să ajungi să dai sms-uri „de dragoste” din pur reflex, ăsta da progres! Cuvinte goale pentru că „dă bine”. Vreau să-ţi pătezi cravata cu sos şi să râzi, vreau să vezi cât eşti de grasă şi să te iei la mişto, vreau să spui te iubesc şi să simţi. Vreau să ne contrazicem o seară întreagă pe teme aberante şi apoi să facem dragoste, vreau ca nu să fie nu şi da să fie da, vreau să fim normali. Câte contracte s-ar anula dacă am fi dintr-o dată normali, câte certuri s-ar isca, câte orgolii rănite, cât rahat între biscuiţi. Normal nu înseamnă nesimţit, lipsit de bun simţ sau de tact, normal înseamnă ca ceea ce gândeşti să se reflecte în ceea ce spui şi ce faci. E mai mult decât greu, am încercat de atâtea ori...Dar când iese, împăiez nimicul, noaptea am somn şi ziua am viaţă.